Sânzienelor

Îi mai trebuia un nume
Copilului adus de Gerar
Venit de pe-o stea, căzut în lume
Să bea dintr-al sorţii pahar.

Şi toate tăcute aşteptau
Alese să fie-ntre toate
La ceasul când părinţii alegeau
Un nume-pecete ca pruncul să-l poarte.

Pe-atunci iele încă pluteau,
Vis magic de coroane-mpletind
În hora pământului se tot prindeau
Cerc sacru agrar în văzduh răsucind.

Şi-aşa, întrupând de la Daci ori Diana
Dorinţa de zâne şi zei protectori,
I-au spus amândoi într-un glas “Sânziana”,
Nume păgân de pământ roditor.

Ce n-au ştiut însă şi le trebuie spus
E că fiica crescută-n iubire,
O noapte pe an, le trimite pe-ascuns
Dorinţa sa ielelor spre împlinire.

Iar anul acesta, la ceasul de noapte,
Fierbinte spre cer aruncat,
Un dor de iubire, purtat doar în şoapte,
În soţul de mâine s-a întrupat.

Sânzienele dară i-au alinat
Strigarea cea mută şi plânsă
Căci fi-va femeia acelui chemat,
Ce-o aştepta doar pe dânsa.

Tustrele-i veghează şi-acum,
Privindu-i duios peste vremi
Şi fata aude, pornind pe-al său drum:
“Nu trebuie decât să ne chemi!”