Sunt unchii mei.
Locuiau în Bucovina, s-au cunoscut la şcoală, s-au împrietenit. Vorbeau aceeaşi limbă. Apoi au apucat-o pe drumuri diferite, ea la şcoala de croitorie, el la cea de tâmplărie. Voiau să facă minuni cu mâinile lor.
Apoi s-au întâlnit din nou, destinele li s-au unit, de data asta pentru totdeauna. În satul unde s-au mutat, satul vacanţelor mele, lumea îi privea ciudat. Ei, erau mereu împreună, de mână, ca doi copii, ca în prima zi, doi copii jucând acelaşi joc.
Ea primea comenzi pentru rochii, şi cum era singura croitoreasă din sat, oamenii îşi călcau pe inimă şi-i treceau pragul. La început timid, apoi prinzând curaj şi dându-şi seama că ce iese din mâinile ei e artă curată.
Şi el primea comenzi de mobilă, în ţara lemnului fiecare vrea să tragă folos din orice bucăţică de brad. Mulţi săteni au şi acum prin casă, aşezată cuminte, mândră dar sfioasă, vreo piesă de mobilier făcută de mainile unchiului meu.
Între toate astea, timpul rămas era numai pentru ei. Nu le-a plăcut niciodată să iasă unul fără celălalt. Se simţeau bine numai în doi, în siguranţă în bucătărioara în care-şi povesteau totul, ochi în ochi, urmărindu-şi unul altuia trăsăturile şi mişcările atent, aproape cu veneraţie.
Când m-au învăţat primul cuvânt, eram în vacanţă la bunici (unde stăteau în chirie), şi abia începeam să-i observ şi să-i descopăr. Erau, mi se părea mie, inaccesibili - în lumea lor. Mi se părea că sunt impermeabili oricărui intrus, oricărui venit din exterior. Până într-o zi, când am priceput primul meu cuvânt. Inegalabil, de neuitat: “porc”.
Porc a fost primul meu cuvânt. După el au venit altele, puhoi, de parcă se bulucisera pe o uşiţă care se încăpăţânase să rămână închisă ceva vreme. Am învăţat apoi animalele, zilele săptămânii, stări, emoţii, obiecte... Am învăţat să-i cunosc.
Am înţeles de ce stăteau închişi în liniştea lor. De ce nu mai făceau nici un pas spre o lume închisă lor. O lume care râde către ei, fără ei, la glume numai de ea înţelese, o lume pasivă, schimonosită, indolentă, o lume care nu face nici cel mai mic efort să se îndrepte spre Altul. Acel Altul care sperie prin diferenţa lui, acel Altul care vine de aiurea, acel Altul pe care e atât de uşor să-l alungi pentru că e atât de greu să-l înţelegi.
Dar unchii mei vorbeau doar unul cu celălalt şi asta le era suficient. Refugiu îşi erau unul altuia. Poveştile celuilalt ţineau loc vorbelor unui sat întreg. Şi mândria lor era că au reuşit să mă înveţe să-i cunosc.
Iar dacă vreodată voiam să ma strecor în lumea lor, îmi era suficient să trec uşa care despărţea căsuţa lor de lume. Să le pun un bileţel pe sub uşă “pot să vin?”, sau să sun la soneria luminoasă. Şi, odată la ei, eram acasă. Doar trosnetul lemnelor din sobă sau vreo muscă în zbor ne mai puteau acoperi discuţia, în bucătărioara lor cea liniştită. Depănau mereu amintiri, din copilăria lor, îmi arătau fotografii din perioada când erau tineri, îşi depănau povestea primelor plimbări prin parc. Foloseau foarte des cuvinte ca “suflet”, “emoţie”, “iubire”. Mie cel puţin îmi spuneau foarte des “te iubesc”. Îşi doreau foarte mult un copil, până au ajuns la momentul resemnării. De atunci, a rămas stabilit că m-au învăţat tot ce puteau, tot ce ştiau şi că se mândresc cu asta. Şi eu mă mândresc cu ei. Sunt fericită că i-am putut cunoaşte, că le-am păşit toate pragurile, că locuiesc în inimile lor. Sunt chiar bucuroasă că, din firea lor retrasă şi temătoare, eu am fost cea care a cules roadele cele mai bogate. Sunt mândra că sunt unchii mei, sunt mândră că sunt mândri în simplitatea şi în bogăţia diferenţei lor, şi le mulţumesc pentru răbdarea cu care m-au învăţat limba lor. Acum ştiu graiul inimii în cuvinte simple, semnele iubirii.
Ştiu limbajul surdomuţilor.
