Semnele iubirii

Sunt unchii mei.

Locuiau în Bucovina, s-au cunoscut la şcoală, s-au împrietenit. Vorbeau aceeaşi limbă. Apoi au apucat-o pe drumuri diferite, ea la şcoala de croitorie, el la cea de tâmplărie. Voiau să facă minuni cu mâinile lor.
Apoi s-au întâlnit din nou, destinele li s-au unit, de data asta pentru totdeauna. În satul unde s-au mutat, satul vacanţelor mele, lumea îi privea ciudat. Ei, erau mereu împreună, de mână, ca doi copii, ca în prima zi, doi copii jucând acelaşi joc.

Ea primea comenzi pentru rochii, şi cum era singura croitoreasă din sat, oamenii îşi călcau pe inimă şi-i treceau pragul. La început timid, apoi prinzând curaj şi dându-şi seama că ce iese din mâinile ei e artă curată.
Şi el primea comenzi de mobilă, în ţara lemnului fiecare vrea să tragă folos din orice bucăţică de brad. Mulţi săteni au şi acum prin casă, aşezată cuminte, mândră dar sfioasă, vreo piesă de mobilier făcută de mainile unchiului meu.

Între toate astea, timpul rămas era numai pentru ei. Nu le-a plăcut niciodată să iasă unul fără celălalt. Se simţeau bine numai în doi, în siguranţă în bucătărioara în care-şi povesteau totul, ochi în ochi, urmărindu-şi unul altuia trăsăturile şi mişcările atent, aproape cu veneraţie.

Când m-au învăţat primul cuvânt, eram în vacanţă la bunici (unde stăteau în chirie), şi abia începeam să-i observ şi să-i descopăr. Erau, mi se părea mie, inaccesibili - în lumea lor. Mi se părea că sunt impermeabili oricărui intrus, oricărui venit din exterior. Până într-o zi, când am priceput primul meu cuvânt. Inegalabil, de neuitat: “porc”.
Porc a fost primul meu cuvânt. După el au venit altele, puhoi, de parcă se bulucisera pe o uşiţă care se încăpăţânase să rămână închisă ceva vreme. Am învăţat apoi animalele, zilele săptămânii, stări, emoţii, obiecte... Am învăţat să-i cunosc.

Am înţeles de ce stăteau închişi în liniştea lor. De ce nu mai făceau nici un pas spre o lume închisă lor. O lume care râde către ei, fără ei, la glume numai de ea înţelese, o lume pasivă, schimonosită, indolentă, o lume care nu face nici cel mai mic efort să se îndrepte spre Altul. Acel Altul care sperie prin diferenţa lui, acel Altul care vine de aiurea, acel Altul pe care e atât de uşor să-l alungi pentru că e atât de greu să-l înţelegi.

Dar unchii mei vorbeau doar unul cu celălalt şi asta le era suficient. Refugiu îşi erau unul altuia. Poveştile celuilalt ţineau loc vorbelor unui sat întreg. Şi mândria lor era că au reuşit să mă înveţe să-i cunosc.
Iar dacă vreodată voiam să ma strecor în lumea lor, îmi era suficient să trec uşa care despărţea căsuţa lor de lume. Să le pun un bileţel pe sub uşă “pot să vin?”, sau să sun la soneria luminoasă. Şi, odată la ei, eram acasă. Doar trosnetul lemnelor din sobă sau vreo muscă în zbor ne mai puteau acoperi discuţia, în bucătărioara lor cea liniştită. Depănau mereu amintiri, din copilăria lor, îmi arătau fotografii din perioada când erau tineri, îşi depănau povestea primelor plimbări prin parc. Foloseau foarte des cuvinte ca “suflet”, “emoţie”, “iubire”. Mie cel puţin îmi spuneau foarte des “te iubesc”. Îşi doreau foarte mult un copil, până au ajuns la momentul resemnării. De atunci, a rămas stabilit că m-au învăţat tot ce puteau, tot ce ştiau şi că se mândresc cu asta. Şi eu mă mândresc cu ei. Sunt fericită că i-am putut cunoaşte, că le-am păşit toate pragurile, că locuiesc în inimile lor. Sunt chiar bucuroasă că, din firea lor retrasă şi temătoare, eu am fost cea care a cules roadele cele mai bogate. Sunt mândra că sunt unchii mei, sunt mândră că sunt mândri în simplitatea şi în bogăţia diferenţei lor, şi le mulţumesc pentru răbdarea cu care m-au învăţat limba lor. Acum ştiu graiul inimii în cuvinte simple, semnele iubirii.
Ştiu limbajul surdomuţilor.

Iar Moldo...

La Moldo, unde poveştile pare că prind viaţă, unde umbrele sunt aievea şi unde veşnicia poate fi atinsă şi ţinută strâns în palmă,
la Moldo am învăţat o lecţie de mult(i) ştiută, dar care mie mi-a schimbat oleacă ideile...

Tanti Ioana a noastră de la Moldo - pour les connaisseurs- a locuit o vreme într-un ocol silvic, taman în centru. Centrul pădurii, bineînţeles. Nu e de glumit cu centrul pădurii. Pe-acolo se pare că se plimbă animale sălbatice. Şi pădurari.
Un pădurar din aceştia a poposit într-o zi la Tanti Ioana, cu o vietate mai mult mică decât roşcovană ascunsă bine în buzunarul de la piept.
- Ce-ai acolo, Gheorghe? l-a întrebat tanti Ioana.
- Iaca, un pui de veveriţă...
- Na', şi ce faci cu dânsul?
- Nimică, ce să fac? Îl vrei tu?

Şi aşa a început o poveste de prietenie bazată pe respect reciproc între Tanti Ioana a noastră şi noul venit. Ca orice veveriţă care se respectă, a primit şi-un nume - cum altfel - Mariana.
I-a facut tanti Ioana şi o cuşcuţă, în care micuţul animal primea alune de pădure, cartofi, pâinică, şi mai tot ce-i făcea plăcere; ba mai şi ieşea din când în când să zburde pe câte o mobilă, un pat, un pervaz, atunci când nu era cocoţat, bineînţeles, pe unul din umerii stăpânei.

Au trecut aşa doi ani, doi ani plini de emoţie şi încântare pentru firava făptură blănoasă, care - lucru ciudat- încăpea încă foarte bine în cuşcuţă, nedând semne cum că ar vrea să deranjeze crescând mai voluminoasă, şi devenind mai scumpă la mâncare.
Se vede treaba că a priceput că e iubită aşa cum e, mică, drăgălaşă, şi pe măsura cuştii cea dintâi.

La buza pădurii şi a celor doi ani de beatitudine -şi pentru animal şi pentru tanti-, sosi într-o buna zi un prieten de familie, în ceea ce se anunţa a fi o banală vizită de complezenţă fără consecinţe aparente.

- Ce-i acolo în cuşca 'ceea, Ioană?
- Ia, o veveriţă. O găsit-o Gheorghe în pădure, şi de doi ani aşa mi-i de dragă.. Numa' s-o vezi cum se gioacă cu mine...
- Măi Ioană, aceea nu-i veveriţă, îi şoarec de padure.
- Cum spui?! Şoarec?!!

Şi şoarecele demascat s-a întors la rutina vieţii sălbatice, la culesul de alune, şi la urcatul pe crengi mai tari decât un umăr, şi poate că uneori, seara, când moţăie pe-un ram sau în vreo scorbură, mai tresare prin vis, când aude "Mariaaanaaa"...

Dar Tanti nici nu ştia. El era băieţel...

Iu

Eram în metrou, iu, ca de obicei. Amândoi, ca de obicei. Mergeam la serviciu, ca de obicei, şi mă ţineai de umeri, ca de obicei.
Erai cu spatele rezemat de uşa metroului, iar eu cu faţa la tine, şi ne jucam aşa cum numai noi ştim să ne jucăm dimineaţa la 9 fără ceva, în drum spre rutină.
Aveam o culoare nouă la păr, şi eram curioasă să văd cum mai arăta şi în dimineaţa aia... Ştiu, mi-ai spus de Nshpe ori ca îmi stă bine, ca e potrivită tenului meu, şi ştiu, ţi-am zis că eşti băiat şi că nu te pricepi şi pe deasupra eşti şi iubitul meu şi orice de pe mine ţi se poate părea supercalifragilistic.
Dar în dimineaţa aia, iu, am vrut să mă oglindesc în geamul metroului, din spatele tău, şi ţi-am întâlnit privirea. Şi am ştiut că mai frumoasă de atât nu pot fi. În ochii tăi am citit cât de mult contează ca celălalt să te vadă ca pe un întreg frumos, ca pe un tot armonios, şi să te iubească aşa cum eşti, pe deplin.
Şi am preferat să nu mă mai uit la mine cu ochiul auto-critic, subiectiv, pe alocuri complexat, intransigent - de femeie. Am preferat să mă las purtată de strălucirea aceea inconştientă din ochii tăi, de reacţia automată de iubit, de privirea aceea caldă, amuzată, din ochii mijiţi a drag şi a emoţie.
Aş vrea să regăsesc aceeaşi privire ori de câte ori am vreun dubiu, ori de câte ori ma îndoiesc, ori de câte ori fac vreo -inevitabilă- schimbare. Iar faptul că nici nu o poţi reproduce, nu o poţi crea voit, nu o poţi imita, îmi dă parafa autenticităţii.
Nu ştiu cum să închei, vreau doar să îmi aduc aminte de dimineaţa asta (era azi, apropo) în caz că uit vreodată să te preţuiesc la adevărata-ţi valoare, în caz că-mi uit chipul cel oglindit în ochii tăi. În caz că uit într-o zi să-ţi spun...
Te iubesc, iu!