Eram în metrou, iu, ca de obicei. Amândoi, ca de obicei. Mergeam la serviciu, ca de obicei, şi mă ţineai de umeri, ca de obicei.
Erai cu spatele rezemat de uşa metroului, iar eu cu faţa la tine, şi ne jucam aşa cum numai noi ştim să ne jucăm dimineaţa la 9 fără ceva, în drum spre rutină.
Aveam o culoare nouă la păr, şi eram curioasă să văd cum mai arăta şi în dimineaţa aia... Ştiu, mi-ai spus de Nshpe ori ca îmi stă bine, ca e potrivită tenului meu, şi ştiu, ţi-am zis că eşti băiat şi că nu te pricepi şi pe deasupra eşti şi iubitul meu şi orice de pe mine ţi se poate părea supercalifragilistic.
Dar în dimineaţa aia, iu, am vrut să mă oglindesc în geamul metroului, din spatele tău, şi ţi-am întâlnit privirea. Şi am ştiut că mai frumoasă de atât nu pot fi. În ochii tăi am citit cât de mult contează ca celălalt să te vadă ca pe un întreg frumos, ca pe un tot armonios, şi să te iubească aşa cum eşti, pe deplin.
Şi am preferat să nu mă mai uit la mine cu ochiul auto-critic, subiectiv, pe alocuri complexat, intransigent - de femeie. Am preferat să mă las purtată de strălucirea aceea inconştientă din ochii tăi, de reacţia automată de iubit, de privirea aceea caldă, amuzată, din ochii mijiţi a drag şi a emoţie.
Aş vrea să regăsesc aceeaşi privire ori de câte ori am vreun dubiu, ori de câte ori ma îndoiesc, ori de câte ori fac vreo -inevitabilă- schimbare. Iar faptul că nici nu o poţi reproduce, nu o poţi crea voit, nu o poţi imita, îmi dă parafa autenticităţii.
Nu ştiu cum să închei, vreau doar să îmi aduc aminte de dimineaţa asta (era azi, apropo) în caz că uit vreodată să te preţuiesc la adevărata-ţi valoare, în caz că-mi uit chipul cel oglindit în ochii tăi. În caz că uit într-o zi să-ţi spun...
Te iubesc, iu!
