Moldo (poveste de vara, la gura sobei)

Am fost (ŞI) în vara asta la Moldo... Perfect logic. Doar că de data asta am mers cu cel pe care trebuia să-l aduc în lumea mea, poate şi pentru a-l face să mă înţeleagă pe deplin. Căci, mărturisesc, preferinţa mea pentru Bucovina spune multe despre felul meu de a fi, de a gândi, de a simţi.
Am fost, aşadar, în august, la Moldo. Am luat frumos maşina de-o aripă, şi am pornit spre locurile acelea unde singurul lucru care tulbură liniştea pădurii este chiar trosnetul de copac, scârţâind sub vânt. Dupa ce treci de bariera cu "Intrarea interzisă" şi apoi de panoul pe care ştii că în mod normal scrie ruginit "drum forestier Petac", eşti rupt de lume şi la figurat, şi la propriu - mobilul şi GPS-ul îţi afişează un sincer dar dramatic "no signal".
Ne-am aşezat undeva într-un pâlc de lumină, aproape de pârâu, aproape şi de drum (mai ştii când trebuie să sari în maşină să te fereşti de cine-ştie-ce?), pe o păturica, şi am citit la soare.
Deodată, în depărtare, o arătare. Cu cât se apropia mai mult, dioptriile începeau să desluşească siluetă de om. Faţă în faţă cu el, am reuşit să dăm bineţe unui localnic, trecut de 60 de ani (am zis noi), cu ciubote până la genunchi, înnoroite chiar, cu geacă lungă până la ciubote, pălărie verde-vânător pe cap şi o toporişcă aşezată strategic la subsuoară. Ce-a urmat, e de poveste
- Bună ziua/ -Bună ziua.
- Mai rar turişti pe-aici. / -Mda..
- Sunteţi din partea locului? / -Da, bunica locuieşte în centru, la Moldoviţa.
Urmează nişte clasice discuţii despre vreme, agricultura şi "viituri", după care trecem la viaţa în pădure. Omul nostru avea grijă de 7-8 văcuţe, care dădeau aproape zilnic bot-în-bot cu ursu', unele fiind salvate de toporişcă, altele dându-şi birul pământului.
Apoi, vine discuţia despre vârstă, dânsul întrebându-ne, deloc cochet, câţi ani îi dăm. Aruncăm o privire rapidă înspre mâini: nici urmă de riduri pe ele -> (60-65). Ne uităm şi la faţă, tot aşa. "60!" - declamăm noi, pentru a lăsa loc şi de mândrie posesorului de mâini-de-vârsta-trădătoare.
"Eheee, aş vrea eu... Ia mai adăugaţi 26... Am 86 de ani, copii!"
Am rămas sincer uimiţi, bineînţeles. Acum, dacă nu mai aveţi răbdare să redau toată povestea, voi trece la cel mai suculent episod al discuţiei noastre de vreo trei sferturi de oră.
- Şi de unde veniţi?
- De la Bucureşti.
- Şi ce lucraţi?
- Cu calculatoarele, răspundem noi evaziv.
Aici, interesul omului a devenit vizibil.
- Cu calculatoarele??! Păi atunci, poate ştiţi dumneavoastră să-mi explicaţi ceva.
" De doi ani merg foarte des la oraş, la Suceava. Ştiţi, vreau să cer bani, ajutorul ăla de la Europa, pentru proprietarii de pământ. Ei, şi mereu duduia de la birou îmi spune că nu se poate să mă ajute, că ea nu vede pe calculator pământu' aista. Io am hârtii, domnişoară, mă-nţelegeţi? Pământul asta pe care mergeţi, pe care pasc vacile mele, o fost a lu bunicu'meu, a lu tata'meu, şi'acuma i-al meu. Am hârtii scrise, de pe vremea regelui, cu parafă, şi ea să-mi spună mie că calculatorul ei nu-mi VEDE pământul? Păi cine are dreptate? Bunicu'meu sau calculatoru ei?"

Am rămas şi noi muţi. A tristeţe, a nedreptate, a compătimire.
Calculatorul doamnei de la oraş, conectat la imaginile din satelit, îi arăta acesteia că acele pământuri sunt într-o zonă zero, un soi de 'no man's land', neaparţinând nimănui şi fiind de negăsit pe hartă.
Am încercat să-i explicăm că din satelit probabil că zona aceea trece ca fiind a Ucrainei, că poate nici nu există, că nici noi nu avem semnal la telefon şi la gps...

Poate că ne-a înţeles. Poate că nu.
Poate a crezut că, venind de la Bucureşti, suntem de partea doamnei de la oraş, şi lucrând "cu calculatoarele" precis suntem tot o apă şi-un pământ.

Poate că omul cu mâini şi ten neridat era şi el rupt din altă lume, cea nedetectabilă din satelit.

Poate că dupa semnul cu "intrarea interzisă" timpul şi locul se împletesc cu irealul.

Poate că doar am stat la soare şi am citit, iar mai apoi ne-am întors acasă. Mai ştii?

Moldo...

Din viata mea in proza, cea roz, din proza mea de viata, nu putea sa lipseasca Moldovita...
Satucul din inima Bucovinei care i-a vazut crescand pe tatal meu, pe bunica mea, pe stra-bunica mea, si in care au ajuns taman din Maramures bunicii stra-bunicii mele, pe vremea cand Bucovina era un taram locuit doar de vietatile codrilor si de misterele brazilor mereu vesnici.
Acolo se poarta inca bunul simt, acolo sunt inca la moda traditiile, acolo traiesc vii povesti spuse la ceas de noapte, departe de urechile copiilor, si care zbarlesc parul in cap celui mai vajnic barbat in putere. Acolo se saluta om cu om chiar daca nu se cunosc, acolo se traieste inca dupa ritmurile stabilite de soare, luna si stele, acolo rosia e crescuta cu "gunoi" (ingrasamant caritabil donat de caluti si vacute), acolo copiii se joaca "pe ulita", "la baie" (parau), cu sania, fara frica si fara griji.
Acolo portile imita stilul maramuresean - singura amintire pe care-au luat-o cu ei cei ce s-au stabilit prima oara pe plai bucovinean, iar casele au maretia unei biserici, cu camere mari, cu bucatarii de vara -unde, odinioara locuiau slujbasii pentru casa, ograda sau grajd. Acolo unele case au doua intrari, semn clar ca fostul proprietar era un bogat negustor evreu, si camerele sunt stil "vagon"- asa este si casa noastra de la Moldovita.
Acolo e un colt de rai. Acolo ne petrecem singurele momente de fericire completa, acolo ne incarcam cu liniste, acolo e locul unde ma simt implinita si in Pace.
Despre acel Acolo o sa scriu, deci, pentru ca scriind sa retraiesc acele momente si -cine stie- sa le (re)traiasca si altii laolalta cu mine.

Sânzienelor

Îi mai trebuia un nume
Copilului adus de Gerar
Venit de pe-o stea, căzut în lume
Să bea dintr-al sorţii pahar.

Şi toate tăcute aşteptau
Alese să fie-ntre toate
La ceasul când părinţii alegeau
Un nume-pecete ca pruncul să-l poarte.

Pe-atunci iele încă pluteau,
Vis magic de coroane-mpletind
În hora pământului se tot prindeau
Cerc sacru agrar în văzduh răsucind.

Şi-aşa, întrupând de la Daci ori Diana
Dorinţa de zâne şi zei protectori,
I-au spus amândoi într-un glas “Sânziana”,
Nume păgân de pământ roditor.

Ce n-au ştiut însă şi le trebuie spus
E că fiica crescută-n iubire,
O noapte pe an, le trimite pe-ascuns
Dorinţa sa ielelor spre împlinire.

Iar anul acesta, la ceasul de noapte,
Fierbinte spre cer aruncat,
Un dor de iubire, purtat doar în şoapte,
În soţul de mâine s-a întrupat.

Sânzienele dară i-au alinat
Strigarea cea mută şi plânsă
Căci fi-va femeia acelui chemat,
Ce-o aştepta doar pe dânsa.

Tustrele-i veghează şi-acum,
Privindu-i duios peste vremi
Şi fata aude, pornind pe-al său drum:
“Nu trebuie decât să ne chemi!”

Premiera unui film cunoscut

E banca aceea din parc
Pe care te-am văzut altcumva
Când picuri de ploaie şirag
Se-agăţau pe-un copac, undeva.

Şi zâmbetul tău mi-aducea
Amintiri cu parfum din alt veac:
E posibil să mai fi stat cândva
Tot aici, tot aşa, tot în parc?

Cu mâna de ceafă te-apropii
Căci în ochi îţi rulează un film mut
Din alt timp, povestind despre noi.
“E posibil să ne ştim de demult..?”

Căci nu-mi explic nici acum
-Şi nu mă trezi din visare, te rog –
Cum de paşii ne-o iau firesc pe-acel drum
De pe care nu vreau să mă-ntorc.

A venit iarna. Cu tine

Ia pătura şi pune-o pe noi,
Stai lângă mine o vreme
Poveşti să ne spunem în doi,
Pisica să toarcă a lene.

Şi când iar o cădea primul fulg
Şi când om fi albi pe la tâmple
Ţi-oi spune cum era-n acel burg
Ţi-oi spune ce n-o să se-ntâmple

Era-ntr-o vreme demult,
O fată cu nori şi speranţe
O fată cu visul ei mut
O fată c-o fată în braţe

O fată cu inima ghem
Ce-şi apără păpuşa de ger,
De ruşine, de-ngheţ şi blestem
Si-o-nvaţă să râdă spre cer.

Ia pătura şi pune-o pe noi
Să simt cât suntem de-mpreună
Să ne-apuce visarea în doi
Şi iarna să ne găsească de mână


Şi-atunci ţi-oi spune ce ţi-am promis,
Că ştiu ce n-a fi niciodată-
Că doar tu mă vizitezi în vis,
Că eşti tot tu de-altădată

Că tot la tine mă-ntorc
În toiul nopţii albastre
Că tot înspre tine m-aplec,
Că păpuşa de-acum a noastră...