Moldo (poveste de vara, la gura sobei)

Am fost (ŞI) în vara asta la Moldo... Perfect logic. Doar că de data asta am mers cu cel pe care trebuia să-l aduc în lumea mea, poate şi pentru a-l face să mă înţeleagă pe deplin. Căci, mărturisesc, preferinţa mea pentru Bucovina spune multe despre felul meu de a fi, de a gândi, de a simţi.
Am fost, aşadar, în august, la Moldo. Am luat frumos maşina de-o aripă, şi am pornit spre locurile acelea unde singurul lucru care tulbură liniştea pădurii este chiar trosnetul de copac, scârţâind sub vânt. Dupa ce treci de bariera cu "Intrarea interzisă" şi apoi de panoul pe care ştii că în mod normal scrie ruginit "drum forestier Petac", eşti rupt de lume şi la figurat, şi la propriu - mobilul şi GPS-ul îţi afişează un sincer dar dramatic "no signal".
Ne-am aşezat undeva într-un pâlc de lumină, aproape de pârâu, aproape şi de drum (mai ştii când trebuie să sari în maşină să te fereşti de cine-ştie-ce?), pe o păturica, şi am citit la soare.
Deodată, în depărtare, o arătare. Cu cât se apropia mai mult, dioptriile începeau să desluşească siluetă de om. Faţă în faţă cu el, am reuşit să dăm bineţe unui localnic, trecut de 60 de ani (am zis noi), cu ciubote până la genunchi, înnoroite chiar, cu geacă lungă până la ciubote, pălărie verde-vânător pe cap şi o toporişcă aşezată strategic la subsuoară. Ce-a urmat, e de poveste
- Bună ziua/ -Bună ziua.
- Mai rar turişti pe-aici. / -Mda..
- Sunteţi din partea locului? / -Da, bunica locuieşte în centru, la Moldoviţa.
Urmează nişte clasice discuţii despre vreme, agricultura şi "viituri", după care trecem la viaţa în pădure. Omul nostru avea grijă de 7-8 văcuţe, care dădeau aproape zilnic bot-în-bot cu ursu', unele fiind salvate de toporişcă, altele dându-şi birul pământului.
Apoi, vine discuţia despre vârstă, dânsul întrebându-ne, deloc cochet, câţi ani îi dăm. Aruncăm o privire rapidă înspre mâini: nici urmă de riduri pe ele -> (60-65). Ne uităm şi la faţă, tot aşa. "60!" - declamăm noi, pentru a lăsa loc şi de mândrie posesorului de mâini-de-vârsta-trădătoare.
"Eheee, aş vrea eu... Ia mai adăugaţi 26... Am 86 de ani, copii!"
Am rămas sincer uimiţi, bineînţeles. Acum, dacă nu mai aveţi răbdare să redau toată povestea, voi trece la cel mai suculent episod al discuţiei noastre de vreo trei sferturi de oră.
- Şi de unde veniţi?
- De la Bucureşti.
- Şi ce lucraţi?
- Cu calculatoarele, răspundem noi evaziv.
Aici, interesul omului a devenit vizibil.
- Cu calculatoarele??! Păi atunci, poate ştiţi dumneavoastră să-mi explicaţi ceva.
" De doi ani merg foarte des la oraş, la Suceava. Ştiţi, vreau să cer bani, ajutorul ăla de la Europa, pentru proprietarii de pământ. Ei, şi mereu duduia de la birou îmi spune că nu se poate să mă ajute, că ea nu vede pe calculator pământu' aista. Io am hârtii, domnişoară, mă-nţelegeţi? Pământul asta pe care mergeţi, pe care pasc vacile mele, o fost a lu bunicu'meu, a lu tata'meu, şi'acuma i-al meu. Am hârtii scrise, de pe vremea regelui, cu parafă, şi ea să-mi spună mie că calculatorul ei nu-mi VEDE pământul? Păi cine are dreptate? Bunicu'meu sau calculatoru ei?"

Am rămas şi noi muţi. A tristeţe, a nedreptate, a compătimire.
Calculatorul doamnei de la oraş, conectat la imaginile din satelit, îi arăta acesteia că acele pământuri sunt într-o zonă zero, un soi de 'no man's land', neaparţinând nimănui şi fiind de negăsit pe hartă.
Am încercat să-i explicăm că din satelit probabil că zona aceea trece ca fiind a Ucrainei, că poate nici nu există, că nici noi nu avem semnal la telefon şi la gps...

Poate că ne-a înţeles. Poate că nu.
Poate a crezut că, venind de la Bucureşti, suntem de partea doamnei de la oraş, şi lucrând "cu calculatoarele" precis suntem tot o apă şi-un pământ.

Poate că omul cu mâini şi ten neridat era şi el rupt din altă lume, cea nedetectabilă din satelit.

Poate că dupa semnul cu "intrarea interzisă" timpul şi locul se împletesc cu irealul.

Poate că doar am stat la soare şi am citit, iar mai apoi ne-am întors acasă. Mai ştii?