La Moldo, unde poveştile pare că prind viaţă, unde umbrele sunt aievea şi unde veşnicia poate fi atinsă şi ţinută strâns în palmă,
la Moldo am învăţat o lecţie de mult(i) ştiută, dar care mie mi-a schimbat oleacă ideile...
Tanti Ioana a noastră de la Moldo - pour les connaisseurs- a locuit o vreme într-un ocol silvic, taman în centru. Centrul pădurii, bineînţeles. Nu e de glumit cu centrul pădurii. Pe-acolo se pare că se plimbă animale sălbatice. Şi pădurari.
Un pădurar din aceştia a poposit într-o zi la Tanti Ioana, cu o vietate mai mult mică decât roşcovană ascunsă bine în buzunarul de la piept.
- Ce-ai acolo, Gheorghe? l-a întrebat tanti Ioana.
- Iaca, un pui de veveriţă...
- Na', şi ce faci cu dânsul?
- Nimică, ce să fac? Îl vrei tu?
Şi aşa a început o poveste de prietenie bazată pe respect reciproc între Tanti Ioana a noastră şi noul venit. Ca orice veveriţă care se respectă, a primit şi-un nume - cum altfel - Mariana.
I-a facut tanti Ioana şi o cuşcuţă, în care micuţul animal primea alune de pădure, cartofi, pâinică, şi mai tot ce-i făcea plăcere; ba mai şi ieşea din când în când să zburde pe câte o mobilă, un pat, un pervaz, atunci când nu era cocoţat, bineînţeles, pe unul din umerii stăpânei.
Au trecut aşa doi ani, doi ani plini de emoţie şi încântare pentru firava făptură blănoasă, care - lucru ciudat- încăpea încă foarte bine în cuşcuţă, nedând semne cum că ar vrea să deranjeze crescând mai voluminoasă, şi devenind mai scumpă la mâncare.
Se vede treaba că a priceput că e iubită aşa cum e, mică, drăgălaşă, şi pe măsura cuştii cea dintâi.
La buza pădurii şi a celor doi ani de beatitudine -şi pentru animal şi pentru tanti-, sosi într-o buna zi un prieten de familie, în ceea ce se anunţa a fi o banală vizită de complezenţă fără consecinţe aparente.
- Ce-i acolo în cuşca 'ceea, Ioană?
- Ia, o veveriţă. O găsit-o Gheorghe în pădure, şi de doi ani aşa mi-i de dragă.. Numa' s-o vezi cum se gioacă cu mine...
- Măi Ioană, aceea nu-i veveriţă, îi şoarec de padure.
- Cum spui?! Şoarec?!!
Şi şoarecele demascat s-a întors la rutina vieţii sălbatice, la culesul de alune, şi la urcatul pe crengi mai tari decât un umăr, şi poate că uneori, seara, când moţăie pe-un ram sau în vreo scorbură, mai tresare prin vis, când aude "Mariaaanaaa"...
Dar Tanti nici nu ştia. El era băieţel...
